Planuri...ale altora (Little BRO`)

Nici nu am plecat...nici macar nu stiu cand o sa plec...si deja persoanele de pe langa mine isi fac planurile.

Incep cu parintii...ai deja vorbesc ce o sa faca si ce nu o sa faca...tata isi cauta laptop ca sa putem sa vorbim pe skype, mama se gandeste ce o sa faca atunci cand tata este plecat in delegatii, cine scoate cainele, cine sta cu ea cand este singura, cine o sa le repare laptop-ul daca se strica, cine o sa-i ajute la caratul legumelor pentru iarna...au ajuns sa discute ca acum, daca plecam o sa le facem nepoti mai tarziu decat credeau ei...etc.

Niste probleme existelntiale...

Incerc sa le explic ca mai dureaza pana placem dar fara succes, parca zici ca suntem invizibili. Vorbesc de ce o sa faca ei ca noi o sa plecam si eu sunt langa ei. Daca ma bag in discutie este ca si cum nu as vorbii. Nu raspund...mai rau...isi continua discutia ca si cand nu mai exist. Este funny, pentru ca citesti disperarea situatiei in ochii lor, si cum incearca ei sa isi gaseasca activitati si inlocuitori.

Aseara am fost la ei in vizita si vine mama foarte serioasa si se aseaza parinteste langa mine. Dupa 5 secunde arunca intrebarea : " Radu, dar la batranete ce o sa facem, cum o sa ne descurcam singuri? ".

Pe gura nu a iesit nimic, dar in creier era o explozie de fraze si idei, dar analizand si procesand informatia am ajuns la o concluzie...astia au luat-o razna. Mai clar de atat nu poate sa fie...sunt nebuni!

Next subject... prietena...aici vorbim de o situatie mai delicata si mai speciala. De ea stiu de cand am devenit un cuplu ca este nebuna, asa ca stiam la ce sa ma astept. Cel putin asta credeam eu...DAR... ea nu s-a rezumat doar la planurile personale, si-a inclus toata familia. De la unchi pana la bunica...coc planuri de viitor si le aplica de parca deja sunt in avion. Locuinta de rezerva, fonduri suplimentare, organigrama scolara si de invatare, planuirea vizitelor, concedii...etc.

Eu si fratimiu...noi inca nu stim ce facem, nu avem planuri, nu avem scheme si liste si astia deja stiu ce o sa faca in urmatorii 5 ani. Ma jur...ma fac sa ma simt de parca ei toti pleaca si eu cu fratimiu ramanem aici.

Ce nu stiu ei, este si cel mai important lucru...ca noi (eu si fatalaul) planuim sa-i chemam acolo...dar asta o sa vedem cum iese atunci cand este timpul. Singurul lucru de care mi-e putin teama este de mama. Ii este frica sa se uite si la televizor cand arata imaginii de pe cladii inalte...dar sa-i spun ca o sa stea la mii de metrii inaltime pentru urmatoarele zeci de ore... :) Restul se descurca...tata vad ca are chef de aventura... Acum ceva zile a ajuns la concluzia ca trece timpul pe langa el si ca nu a avut parte de o aventura frumoasa.
Mergand cu mama lui (83 ani) spre locul natal, a gasit o curba frumoasa undeva pe langa Aiud si a zis ca asta este momentul. Rezultatul? Mai jos putin :

Nice, nu...?

In final ma amuza cat se agita si cat isi planuiesc urmatoarele miscari. Totusi este bine ca au realizat ce inseamna aceasta plecare si pana la urma, daca stai sa urmaresti mai atent si sa gandesti putin iti dai seama ca ce fac ei defapt...este tot pentru noi. Se asigura ca nu o sa aiba probleme pe perioada in care noi inca o sa ne asezam astfel incat sa nu apara situatii in care sa pericliteze stabilirea noastra acolo.

M-am razgandit, nu sunt nebuni... :)

Marea emigrare... (Little Bro`)

Intrand in aceasta lume a emigrantului...am deschis o noua fereastra cu o noua perspectiva de viitor dar si cu un alt unghi de vedere a societatii in care inca mai traiesc.

Cu tristete, vad cum din ce in ce mai multi romani aleg sa plece in cautarea unei vieti mai bune, in alta parte. De ce cu tristete? Sunt trist de faptul ca trebuie sa reneg si sa abandonez locul meu natal, pentru care am luptat pana acum, unde m-am creeat si unde m-am conturat ca persoana, unde sunt toti cunoscutii si unde las tot ce am sperat sa ajung...ca aici nu pot. De ce trebuie sa plec ca sa pot sa traiesc...de ce nu este si la noi ca la ei?!

Pe alta parte ma bucur ca vad mai multi incercand sa plece...pentru ca asta este dovada de care ai nevoie ca sa poti sa crezi ca unii romani s-au trezit si au deschis ochii. Sunt prea putini sa faca ceva asa ca macar au reusit sa realizeze ca degeaba astepti aici, un mai bine...ca nu o sa vina. De ce sa stai si sa se duca viata pe langa tine muncind si sacrificand tot ce ai , ca sa poti sa pui ceva pe masa...sau macar sa nu ai stresul zilei de maine.

Multi spun ca nu poti sa-ti lasi parintii si prietenii...dar parinti o sa se duca si in final tot singur ramai sa lupti intr-un un sistem creat sa te supuna (si nici nu ii abandonezi). Ce fac cu copilul? Dar ei nu au invatat ca, cei mici se adapteaza de 2 ori mai repede la noi imprejurimi, pentru ca nu stiu decat fotbal, stiri si OTV.Ce fac cu prietenii...iti faci altii si poti sa continui cu cei din romania si prin alte metode (Ex : vizite in Ro...vizite in OZ) Pana la urma vorbim de viata ta... nu a lor.
Acesti romani sunt deja pierduti...prea orbi ca sa vada adevarul, prea surzi sa auda pe cine trebuie...prea mandrii sa asculte de cei care ii pot indruma. Pacat...

O sa realizeze si ei, dar o sa fie prea tarziu...o sa-si dea seama ca deja au 50-60 de ani, copii au crescut, parinti au murit si prietenii pentru care s-au sacrificat au plecat.

Nici acolo "nu este totul roz" (citat Marius) dar oricum este mai bine. Eu am luat hotararea... eu si cu multi altii si nu regret deloc. A fost usor...m-am intrebat si singur, mi-am raspuns.

Added : Aceasta nu este o morala sau o jignire adusa persoanelor care raman aici...este exprimarea sentimentului personal, de parere de rau pentru cei care din motive diverse nu pot sa urmeze acest drum si care sunt fortati de circumstante sa ramana si sa inghita mizeria asta de tara in care cei care sunt pusi sa ne apere...ne vand pe bani marunti. Eu sper ca din ce in ce mai multi sa inceapa sa se gandeasca la aceasta alternativa dar si mai mult sper ca in viitorul apropiat, sa se imbunatateasca situatia aici astfel incat sa nu mai fie nimeni nevoit sa ia in calcul emigrarea.

S-a dus prima iubire... (Little BRO`)

Nu va ganditi la prietena mea...ea este defapt amanta... :)
Prima mea iubire...un Ducati Monster.

Am inceput usor usor sa scapam de lucrurile care nu isi mai au rostul in momentul in care plecam. Prima victima a acestei schimbari a fost motocicleta mea...prima mea motocicleta.
O italianca de strada...pur sange si cu multe probleme. A fost o teapa mare aceasta motocicleta si din pacate, asa cum pateste orice necunoscator, nu am stiut ce sa urmarim si la ce sa ne uitam. A fost si aiurea ca a venit din Italia, a fost cumparata pana sa o vadem. Teapa noastra....
Am fost parteneri de drum pentru 2 sezoane intregi si dupa reparatii majore, incepusem sa ne intelegem de minune. O invatasem, stiam ce si cum...stiam sa merg foarte bine pe ea...stiam ce probleme are...ce nu ii place si ce ii place... exact ca o relatie adevarata, intre doi oameni.

Acum 1 saptamana ne-am despartit. Am facut ultima plimbare...
Poate unii nu inteleg, dar poate unii da. Unui motociclist ii este greu sa se desparta de prima lui motocicleta.
Sincer, nu vroiam sa o dau...cu toate defectele ei, cu toate piesele foarte scumpe...cu tot ce avea ea....nu vroiam, speram sa mai prind macar acest sezon...mai ales ca sunt constient ca in OZ o sa dureze mult timp pana cand o sa-mi permit alta.

Am fost trist dupa ce a plecat ala cu ea...va spun sincer. Acum ma gandesc ca ce am facut este pentru un bun mai mare...da daca la o motocicleta este relativ greu...cum o sa fie cand o sa pleci si o sa te bucuri de ultimele experiente, pentru mult timp, alaturi de cei apropiati si dragi?

Vom traii si vom vedea... pana atunci poate ma obisnuiesc.

celalalt...ganduri triste

...daca ceva ma intristeaza foarte tare, este cu siguranta gandul ca sunt sanse foarte mari ca primul zbor spre casa (a se citi Australia) nu va fi impreuna cu fratimiu'...prima atingere a pamantului de jos nu va fi impreuna...prima baie in ocean, prima casa, prima bere si prima gura dintr-un gratar de cangur...

...am visat la lungile ore din avion, imporeuna cu fratimiu', cand toti ceilalti dormeau, noi doi radeam si beam o bere, la o lumina palida, in cap de palier, unde scaunele s-au terminat, iar pe o fereastra mica pe jumatate acoperita soarele arde si rad hoteste stewardesele...

...am visat la prima gura de aer de pe aeroport, cand stii ca ai ajuns, cand se asterne linistea, si la capatul scarii atingi pamantul noii case si ii faci pentru prima data umbra...

...astept, si sper, ca poate o sa plecam impreuna...daca nu, aia e, n-am avut noroc...parca astea ar fi primele vise care nu le vad indeplinite (cand am fost la concert la Beyonce, pana la Cluj, am visat ca o sa ma vada in multime, si o sa imi daruiasca o noapte furtunoasa...ciuciu...am avut noroc de o noapte furtunoasa la propriu, ca a plouat de mama focului...nici macar cu Madona...)...

...am descoperit altceva foarte trist: nu ma bucur pe cat ar trebui de reusita lu' fratimiu' - VIZA...si ma vede ca sunt intors, si stiu ca sunt intors, dar n-am ce face...oricat incerc sa ma bucur pe deplin, e un zambet dulce-amarui, e o bucurie strabatuta de invidie, de ciuda...nu pe el, pe situatia mea...pe CO-ul meu, pe dosarul meu, pe meseria mea...pe dobitocii care au facut sistemul de emigrare si listele de prioritati, ca nu s-au gandit si la mine...mi-e ciuda pe toti care posteaza ca au primit viza, pe toti care intreaba de bilete de avion, de bagaje, de chirii, de mancarea in avion...si nu imi era ciuda pana acum...

...cand a primit Marius (a se citi la fel cu navigatoru) am fost atat de bucuros cand am citit pe blog, ca mi-au dat lacrimile (n-am plans, nu hohote, nu siroaie...s-au umezit ochii, si s-a stors una mica)...la fel am patit si cu Marius (a se citi la fel cu ciocan76)...m-am simtit de parca eu as fi primit viza...

...la fratimiu a fost altfel...nu m-a lasat sa ma bucur cand am aflat vestea, ca eram in Grecia, si nu trebuia inca sa stie iubita lui...si astfel bucuria a fost infundata, ascunsa, suprimata...cand am ajuns acasa la fel...iar cand s-a hotarat el sa-i spuna era dja prea tarziu, prapaditul de CO al meu mi-a dat cu toate visele si sperantele in cap...si toata bucuria s-a transformat in ciuda, in oftica, in nervi pe o stare a lucrurilor pe care nu o pot controla...CUM PIELEA MEA (a se citi organ genital masculin, de mari dimensiuni, in erectie) DINTRE TOTI PROSTII PE MINE S-A GASIT BULANGIUL ALA SA MA FRECE LA DOSAR AIUREA?!

Dupa ce o sa devin cetatean australian, pe cuvantul meu de onoare ca ii trimit un mail actualului CO (va jur, va dau cuvantul, facem pariu, facem prinsoare, sa moara - sa faca daca nu...), si ii spun ca a fost cu emotii, ca a fost greu, ca am fost super-ofticat, dar ca totul a trecut... ;-)

ehhh...pana atunci, continuam cu "soriii", "ecschiuz mi", "pliz", "diar sar", "helou" si saru'mana...

...na c-am zis-o si p'asta...imi statea pe limba, pe creier, pe neuron, pe suflet...revenind, fatalaul (alint fratesc des utilizat in familia Olar) e acum jumate australian...e rezident...ar putea la fel de bine sa spuna ca a venit in vizita in Romania...radeam cu el, ca daca il intreaba cineva de unde este, sa spuna direct din Australia... BRAVO FATALAULE!